Casa cu Prieteni

Pentru prima data de la începuturile clubului Poiana cu Permacultură voi vorbi despre altceva decât despre plante, grădinarit, straturi înalte, seminţe, design şi alte lucruri de acest fel. Astăzi voi vorbi pentru prima data despre muzică.
Poate părea cel puțin ciudat să găsești o postare despre muzică pe un blog despre permacultură. Dar permaculura înseamnă cultura permanenta. Iar cultura se referă și la altceva decât plante. Se referă mai ales la oameni. După mine, permacultura înseamnă mai degrabă cultura oamenilor decât cultura plantelor. Într-o posibila viitoare comunitate permaculturistă, în afară de hrana pentru trup, vom avea nevoie şi de hrană pentru suflet și pentru minte. Şi ce exemplu mai bun poate fi decât Casa cu prieteni?

De ce Casa cu prieteni?

- Unul din raspunsuri, l-am gasit intr-o carte pe care o citesc în prezent. Cartea se numeste "Infinitul mic, iubindu-l pe cel Mare" şi este scrisă de Adrian Nuţă. Citatul este următorul:

"Altcineva cântă la chitară. Acceptă să apară pe scenă nu pentru a culege aplauzele, ci pentru bucuria de a cânta, plăcerea de a împărtăşi cu alţii meşteşugul lui. Se bucură şi pentru aplauze, premii, comentarii laudative, însă nu pentru ele exersează 6 ore pe zi. Lui îi place muzica, pur şi simplu."

Exact asta este şi părerea mea despre Casa cu Prieteni. Lor pur si simplu le place muzica.
- Pe urmă denumirea este atât de inspirată... Culmea este că am aflat de existenţa lor, la numai două săptămâni după ce am lansat clubul Poiana cu Permacultura şi imediat mi-a sărit în ochi denumirea, pentru că transmite cam acelaşi mesaj.
- Sunt un model de comunitate, îi leagă muzica şi pasiunea pentru munte
- Cântă cântece de speranţa :)

Si multe alte motive muzicale.

Cum am aflat eu de Casa cu Prieteni?


Pur întâmplător, eram în căutare de ceva, fără să știu ce caut, probabil în căutare de inspirație. Navigam haotic pe youtube, trecând rapid de la un clip la altul, până când am dat peste ceva ce mi-a captat atenţia:

Munte, chitara, hmmm, asta e pe gustul meu. Numele Sînziana îmi spunea ceva... Aveam încă de prin 2007 o mulţime de mp3-uri cu Sînziana şi Dragoş Toma. Multe cu cântece de munte. Da, sunt munţoman. E drept că sunt munţoman mai mult cu sufletul decât cu fapta, pentru că am făcut mult mai puţine trasee decât mi-ar fi plăcut să fac în viaţa mea. Dar totuşi sunt un munţoman. Îmi place muntele, îmi plac potecile de munte, îmi place să stau la foc cu prietenii, să beau un vin fiert şi să cântăm. Deci asta era ceea ce aveam nevoie în acea zi. Iar clipul mi-a placut. Vroiam mai mult. Am aflat ca fetele fac parte dintr-o trupa care se numeste Casa cu Prieteni.
Am ajuns apoi apoi pe facebook: http://www.facebook.com/pages/Casa-cu-prieteni/160499680648732?ref=mf, iar acolo am gasit alt fapt uimitor. Cu doar câteva zile în urmă, pe 15 septembrie, fusesem în parcul Izvor, cam pe la aceeaşi oră la care prietenii din Casă făcuseră un mare cerc şi cântau de zor. Chiar am vazut acel cerc de vreo 50-100 de persoane, dar nu m-am apropiat.
Mi s-a părut excepţional faptul că atât de mulţi prieteni se aduna laolaltă în natură şi pot cânta şi se pot simţi bine. Fără scenă, fără sonorizare, fără lumini, fără haine de scenă, fără fiţe şi fără figuri. Doar bucuria de a cânta. Mi-am dat seama că muzica poate aduce oamenii mai aproape şi poate transmite mesaje. Aşa că am devenit pe loc fan Casa cu Prieteni.

Chiar dacă înregistrările de pe youtube nu au cel mai bun sunet, mie îmi plac melodiile lor, simt că transmit ceva. Ca atare, am decis să merg joi 20 octombrie 2011, în Iron City (Str Blănari, nr. 21), de la 20:30 pentru a-i asculta live. Iar pe viitor, când clubul Poiana cu Permacultură va căpăta masă critica, am de gând să îi invit să facem o cântare împreună, în Poiana, la un foc de tabără.